surdo-muti

intr-o buna zi un japonez a facut o excursie in vietnam. fiind o buna zi, putem presupune ca erau vremuri de pace, apropiate de cele din ziua de azi. japonezul s-a intalnit cu un tanar vietnamez si a dorit sa initieze o conversatie banala despre legatura dintre productia anuala de manga si culturile de orez tratate cu ingrasaminte chimice. increzator in propriile forte, japonezul a inceput intr-o japoneza forte de honshu vestic, dar vietnamezul a ridicat alene din umeri. constient fiind ca japonezul nu avea cum sa stie vietnameza, el a incercat sa raspunda intr-o franceza precoloniala, dar fara succes. cum dadea sa plece, japonezul a facut un semn de “la revedere” pe care gazda l-a inteles imediat si a raspuns printr-o formula de politete complexa in limbajul surdo-mutilor. astfel si-au dat ei seama ca amandoi pot comunica fara probleme, fluent chiar in aceasta maniera. ei si-au destainuit sursa intelepciunii. japonezul urmase un curs in scoala generala si lucrase si ca voluntar intr-un spital pentru foste prostituate traumatizate. povestea vietnamezului era mai interesanta. parintii ii fusesera ucisi in razboi, si fusese crescut de un bunic. bunicul nu avea limba, pentru ca ii fusese smulsa de japonezi in al doilea razboi mondial, deci copilul fusese invatat limbajul semnelor pentru a se intelege cu bunicul. cei doi au trecut peste disensiunile nationaliste si au ramas prieteni multa vreme, dand nastere unei fructuoase colaborari peste timp. impreuna au reusit sa inventeze anuarul pagini aurii pentru nevazatori si binecunoscutul indrumar religios pentru nesimtiti. toate aceste binefaceri pentru umanitate nu ar fi aparut daca nu ar fi existat intalnirea celor doi, iar cei doi nu ar fi putut sa discute daca nu ar fi existat surdo-muti, razboaie, torturi, atrocitati, turism ne-ecologic, prostituate traumatizate. in tot raul e si un bine.